sâmbătă, 22 septembrie 2012

Cufarul matusii Calliope



Era tânără și superbă, de o frumusețe delicată, în anii ’20, atunci când a plecat din micul orășel de provincie unde se născuse. Ambițiile îi erau pe măsură, în mintea ei de fată îmbrăcată cât știuse ea de elegant, după o revistă de modă adusă de la Paris de niște prieteni, o revistă cu desene sepia ale unor siluete de domnișoare, nu cu fotografii. Așa cum plecase, cu nasul pe sus, tot târgul nu avea nimic mai bun de făcut decât s-o bârfească. S-a întors peste vreo cinci ani, într-un automobil, măritată cu un avocat al cărui costum arunca în jur un miros discret de tutun și apă de colonie scumpă. Zâmbetul ironic și privirea “de sus” nu-i dispăruseră. Și era încă și mai frumoasă, pentru că acum chiar purta haine franțuzești. Iar bârfele între timp adormite au renăscut parcă și mai încrâncenate.
Abia prin 1939 lumea din micul târg de provincie a auzit-o cântând la radio, într-o transmisiune de la Teatrul Național, unde se țineau și spectacole de operă. Ajunsese soprană, la Opera Națională. A venit războiul, apoi comunismul, dar chiar și atunci când eu am cunoscut-o, prin anii ’70, pensionară, tot mai venea din când în când să-și viziteze rudele în micul oraș care avea apoi să dispară sub buldozerele “sistematizării”. Iar eu îi mai țin minte parfumul și privirea, de un albastru care mă străpungea, atunci când al doilea ei soț, tot avocat, îi deschidea portiera cu o mână, iar în cealaltă ținea o pipă, al cărei miros de tutun se amesteca firesc și perfect cu altă apă de colonie, tot scumpă. Cutia de bomboane pe care ne-o întindea nouă, nepoților ei, altădată un trofeu prețios pentru un puști de 7-8 ani, o lăsam celorlați copii din curte, pentru că parfumul ei asortat perfect cu broșa de aur pe care o purta la piept mă făcea să împietresc acolo, privind-o.
A trăit mult și bine, dar sfârșitul comunismului nu l-a prins. Cu vreo câțiva ani înainte să moară, și-a vândut bijuteriile nepoatelor ei preferate, căci n-a avut copii. Când a plecat de tot, dintre lucrurile ei împărțite între rude, m-am ales cu o cutie căreia nimeni nu-i dăduse vreo atenție deosebită. Era destul de grea și, în aerul acela din ce în ce mai gri din Bucureștiul sfârșitului anilor ’80, nici nu-mi pot imagina cine și-ar fi putut dori conținutul ei.
Pentru că ajuns acasă, am desfăcut-o și apoi am scos pe rând din ea un patefon, cu manivelă și o cutie cu ace de rezervă, o cârpă de mătase de șters discurile și o mapă grea cu multe discuri, pe care în mod evident, draga de ea, le ascultase și le iubise, din moment ce acea cutie stătuse în dormitorul ei până în ultima ei clipă. Coperțile discurilor aveau toate semnătura ei, și chiar aveau desenate în peniță floricele, unele dintre ele șterse parcă de apă. Abia după mulți ani, mi-am dat seama că desenul acela negru , de pe plicul ultimului disc din cele zece care se găseau în cutia cu La bohème dirijată de Toscanini, reprezentând o treflă din care două petale aproape dispăruseră, nu putea, nu avea cum să fie dizolvat decât de o lacrimă, pe care am plâns-o și eu apoi, ascultându-l…
Iar toate acele înregistrări mi se par și azi cele mai frumoase, cu toate defectele lor tehnice. Ba chiar am citit undeva, într-o carte, că nu sunt singurul. Lista acelor discuri, minunate toate, am inclus-o și în articolul: Ecco la lista! 100 CD-uri uluitoare (ce urât îmi sună cuvântul CD, acum) și după ce v-am povestit dintr-o suflare despre vreo 10 înregistrări majore de muzică clasică și după ce v-am îndemnat să descoperim România așa cum o fac străinii, prin muzică, vă invit acum să deschidem împreună cufărul mătușii Calliope… continuarea,
http://despreoprera.wordpress.com/ 

vineri, 21 septembrie 2012

Radicalii maghiari


Radicalii maghiari propun unirea politica a ungurilor din Ardeal

autor: FrontPress 21.09.2012
Szasz Jeno, preşedintele Partidului Civic Maghiar, declară că le-a propus liderilor UDMR, Kelemen Hunor, şi Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (PPMT), Toro T. Tibor, fuziunea celor trei formaţiuni politice, într-o nouă organizaţie, denumită “Uniunea Maghiarilor”.
Potrivit Szasz Jeno a spus, joi, într-o conferinţă de presă, că cele trei formaţiuni politice maghiare din România ar trebui să fuzioneze şi să creeze o nouă organizaţie sau un nou partid, care să fie numit eventual “Uniunea Maghiarilor”.
El a afirmat că a lansat această propunere, într-o scrisoare, liderilor UDMR, Kelemen Hunor, şi Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (PPMT), Toro T. Tibor.
”Noi, PCM, acum am propus Uniunea Maghiarilor ca o nouă organizaţie juridică, ca să participăm împreună la alegerile parlamentare. Ca să fie ca o naţională, dacă vorbim într-un limbaj sportiv. Să nu trimitem cluburi la alegerile parlamentare, ci o echipă comună, ca şi o naţională, pentru noi toţi, care să ne reprezinte pe toţi. Sperăm că această iniţiativă va avea susţinere şi din partea UDMR şi a PPMT. Am trimis o astfel de scrisoare şi domnului Kelemen Hunor şi domnului Toro T. Tibor”, a spus Szasz Jeno.
Preşedintele PCM a arătat că aceasta este “o ofertă”, care rămâne deschisă, întrucât “se poate discuta şi despre denumire şi simbol”.
”Am putea face noi, cele trei organizaţii existente, un partid care să ne deservească la alegerile parlamentare, în funcţie de proporţiile obţinute la alegerile locale. Aceasta înseamnă că din zece locuri parlamentare, opt trebuie să fie din partea UDMR, iar câte unul din partea PCM ş PPMT. Dacă este adevărat ce a spus UDMR cu ocazia alegerilor locale, că fiecare maghiar contează, atunci chiar că la alegerile parlamentare fiecare maghiar ar trebui să conteze şi, dacă dorim să avem fiecare reprezentanţii noştri în Parlament, aceasta ar fi soluţia cea mai raţională şi mai reală. Un partid de sine stătător, ca să nu ne confruntăm cu schimbarea pragului electoral de la 5% la 8%”, a spus Szasz Jeno.
El a adăugat că, în cadrul noului partid, care nu va avea denumirea de UDMR, “nici simbolul vechi de lalea stilizată”, fiecare dintre formaţiunile politice componente ar urma să funcţioneze ca o platformă politică, cu propria ideologie. De Crişan AndreescuDe Ce News
 

luni, 17 septembrie 2012

Feodor Dostoievski (1821-1881)



Feodor Dostoievski
Dostoevsky 1872.jpg
Portret de Vasili Perov, 1872
Naștere 11 noiembrie, (30 octombrie, stil vechi), 1821
Moscova, Rusia
Deces 9 februarie, (28 ianuarie, O.S.), 1881
St. Petersburg, Rusia
Profesie prozator, publicist
Naționalitate rus
Activitatea literară
Mișcare/curent literar Realism



Crimă și pedeapsă
Idiotul
Frații Karamazov

Feodor Mihailovici Dostoievski (Фёдор Миха́йлович Достое́вский, Dostievsky Sunet ascultă, n. 30 octombrie 1821 (S.N. 11 noiembrie) – d. 28 ianuarie 1881 (S.N. 9 februarie), St. Petersburg, Rusia) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, ale cărui opere au avut un efect profund și de durată asupra ficțiunii din secolul al XX-lea. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conștiință extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane și analiza politicii sociale și spirituale a societății din Rusia epocii sale. Multe dintre operele sale au fost profetice și el a fost un precursor al unor idei moderne. Se spune despre el că este părintele existențialismului, în special în Însemnări din subterană, volum descris de Walter Kaufmann drept „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”.
Este unul dintre cei mai importanți autori din literatura universală, a cărui operă este o strălucită replică literară și filosofică la criza socială și spirituală a vremii sale, zugrăvind ciocniri polifonice între personaje originale și paradoxale, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane, marcate de un profund psihologism și tragism.
Cărțile sale sunt traduse și comentate în întreaga lume, după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre.[2]

Biografie


Spitalul Mariinsky, locul de naştere al scriitorului
Feodor a fost cel de-al doilea copil dintre cei șapte ai lui Mihail si Mariei Dostoievski. Imediat după ce mama sa a murit de tuberculoză în 1837, el și fratele său Mihail au fost trimiși la Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg. Tatăl lor, un chirurg militar în retragere, care a lucrat la Spitalul pentru săraci Mariinsky (Sfânta Maria) din Moscova, a murit în 1839. Deși nu este sigur, se pare că ar fi fost ucis de un servitor care i-a turnat vodcă pe gât până la sufocarea sa. Alte surse susțin că acesta a fost de fapt omorât de către proprii lui iobagi înfuriați[3]. Indiferent de ce s-a întâmplat cu adevărat, Sigmund Freud s-a ocupat de acest episod în articolul său Dostoievski și paricidul (1928).
Dostoievski debutează în 1846 cu nuvela Oameni sărmani, asta după ce-și exersase un timp mâna cu traduceri din Balzac. Cel mai mare critic al vremii, Belinski, se declară uluit de creație și îi prevăde deja un viitor de mare scriitor. Deși inițial aflat în grațiile lumii literare care l-a făcut rapid o celebritate, marea lui timiditate și vanitate îl vor îndeparta de cercul literaților din jurul lui Belinski; dintotdeauna predispus la boala nervoasă, scriitorul va suferi de depresie.[4]
Dostoievski a fost arestat și închis în 1849 pentru activități antistatale împotriva țarului Nicolae I. Pe 16 noiembrie din aceluiași an, a fost condamnat la moarte pentru legăturile cu un grup de intelectuali liberali, din Cercul Petrașevski.
În plan biografic, momentul crucial al vieții lui Dostoievski l-a reprezentat anul 1849, când a fost arestat și condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile unui cerc de tineri fourieriști (condus de Mihail Petrașevski), în cadrul cărora se purtau discuții subversive. Împreună cu ceilalti deținuți, a fost transportat în piața unde aveau loc execuțiile și trecut prin toată procedura de anunțare a condamnării la moarte prin împușcare, oferirea ultimelor sacramente de către un preot inclusiv. Doar în ultimul moment posibil, puștile călăilor sunt coborâte și un trimis le anunță condamnaților vestea că țarul le-a comutat pedeapsa în 4 ani de munca silnică plus serviciu militar pe viață. Gary Saul Morson relatează (în Enciclopedia Britannica) că în urma acestui tratament inuman, din cei 3 condamnați care au trecut prin supliciul execuției simulate, “unul a înnebunit pe loc în mod permanent, iar celălalt a scris Crimă și Pedeapsă”[5]. După patru ani în katorga, urmați de alți cinci de serviciu militar obligatoriu, revine la Petersburg și își reia activitatea literară. Până în momentul arestului fusese plasat de critică în umbra lui Gogol.
Incidenta crizelor de epilepsie, la care era predispus, a crescut in aceasta perioadă. La eliberarea din închisoare în 1854, i s-a oferit șansa să devină soldat pentru restul pedepsei, în Regimentul siberian. Dostoievski și-a petrecut cinci ani din viață aici, întâi a fost caporal, apoi a devenit locotenent la al șaptelea batalion din acest regiment, staționat lângă fortul Semipalatinsk din Kazahstan.
A fost o experiență care i-a schimbat și părerile ideologice, astfel Dostoevski a abandonat ideile liberale și a devenit conservator și extrem de religios. S-a împrietenit cu un alt conservator, Constantin Pobedonosțev. A avut o legătură și mai apoi s-a căsătorit cu Maria Dmitrievna Isaeva, văduva tuberculosă a unui cunoscut din Siberia; aceasta va asista din chiar luna lor de miere la una din crizele de epilepsie ale scriitorului.
În 1860, s-a întors la St. Petersburg, unde a scos o serie de gazete literare alături de fratele sau mai mare, Mihail, dar fără mare succes. In 1864 soția sa moare, eveniment care îl va afecta puternic, iar la scurt timp își pierde și fratele, care îi era foarte drag. Cum financiar, Dostoievski nu avea economii și cu toate străduințele sale nu întrevedea vreo sursă de venit, scriitorul cade într-o depresie accentuată și începe să joace jocuri de noroc de pe urma cărora acumulează datorii uriașe.

Mormântul lui Dostoievski
A suferit de patima jocului și de pe urma efectelor acesteia. Se pare ca romanul Crimă și pedeapsă cel mai cunoscut roman al scriitorului, a fost grabnic finalizat pentru a-l da spre publicare, fapt ce i-ar fi adus un avans în bani de la editură. Dostoievski a scris în același timp și nuvela Jucătorul pentru a-i satisface pretențiile editorului sau Stellovski care, potrivit contractului, dacă nu primea o operă nouă ar fi intrat în posesia drepturilor de autor a tuturor operelor dostoievskiene.
Pentru a se sustrage obligațiilor față de creditori și căutând noi cazinouri, Dostoievski călătorește în Occident. Aici încearcă să reia legătura cu Apollinaria (Polina) Suslova o studentă cu care avusese o relație cu câțiva ani în urmă, însă aceasta declină cererea în căsătorie. Astfel Dostoievski se căsătoreste în 1867 cu Anna Snitkina, o femeie de doar 20 de ani, de profesie stenografă. În această perioadă scrie cele mai importante opere ale sale. Din 1873 până în 1881 și-a răzbunat insuccesele din domeniul jurnalistic și a editat un lunar cu povestiri, schițe și articole despre evenimente curente, Jurnalul scriitorului. Ziarul a avut un succes fenomenal, deși estetic vorbind n-a reușit în aceeași măsură, asta cel puțin din momentul în care scriitorul s-a lăsat purtat pe tărâm politic, exprimânu-și în jurnal idei din ce în ce mai extreme: inițial Dostoievski se arată convins că Europa Occidentală e pe punctul de a se prăbuși, iar în siajul acestei căderi istorice, Rusia și Biserica Ortodoxă Rusă vor crea Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, împlinind astfel profețiile din Apocalipsă (Noul Testament); mai târziu, tot în jurnal, Dostoievski va atinge punctul minim al decăderii morale cu o serie de articole antisemite.[6] Din păcate aceste poziții antisemite, în timp, nu vor rămâne simple opinii literare sau jurnalistice, căci ele vor deveni rapid referințe ale antisemitismului de stat în perioada țaristă, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul procesului lui M. M. Beilis, unde procurorul șef O. Iu. Vipper îl va invoca pe Dostoievski însuși ca autoritate morală când vorbea, în numele poporului, despre “jidanii care ar distruge Rusia”[7]. De altfel, secțiunile 1, 2 și 3 ale capitolului 2 din Jurnalul de Scriitor din Martie 1877, al lui Dostoievski, vor reprezenta monedă forte in culegerile de literatură antisemită în Rusia, alături de “Protocoalele Înțelepților Sionului”, “Testamentul politic” (Mein Kampf) al lui Adolf Hitler și “Evreimea Internațională” a lui Henry Ford. Nu degeaba istoricul Ronald Hingley spunea că “idealizarea războiului, această bolboroseală despre destinul măreț al unui popor, afirmarea unor proiecte teritoriale grandioase combinate cu profesii pașnice, și mai mult decât orice stilul exaltat, isteric și uneori nearmonios ale prozei, toate acestea sunt trăsături care unesc Jurnalul unui Scriitor al lui Dostoievski de Mein Kampf-ul lui Adolf Hitler”[8].
În 1877 Dostoievski tine un discurs de evocare la înmormântarea prietenului său, poetul Nekrasov, provocând mari controverse. Trei ani mai târziu, cu puțin timp înaintea morții sale, ține o faimoasă cuvântare despre Pușkin la dezvelirea monumentului acestuia din urmă din Moscova.
În ultimii ani de viață, Feodor Dostoievski a trăit în stațiunea Staraia Russa, care era mai aproape de Sankt Petersburg. Moare pe 28 ianuarie (stil vechi) 1881 și este îngropat in cimitirul Tihvin lângă Mânăstirea Alexandr Nevski, Sankt Petersburg.

Opere și influența lor


Statuia lui Dostoievski la Omsk.

miercuri, 12 septembrie 2012

Rionego e Solimoes

<iframe width="420" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/e8E2RTABF_o" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

Nae Ionescu



Decat sa traiesti in genunchi, mai bine mori in picioare !

Nae Ionescu despre democraţie

Nae Ionescu (1890-1940)
“Cînd se vorbeşte de Grecia [antică, n.n.], atunci încep oamenii să se însenineze: „Ce frumos era în Grecia!”.
— Cum era ?
Zice: — Cerul era senin, oamenii erau sănătoşi şi frumoşi, şi viaţa era o continuă armonie.
— Şi ce mai era ?
Zice: — Guvernare democratică.
Cred că nimic nu e mai fals decît imaginea ce o avem despre Grecia de-atunci. De exemplu: democraţia atenia­nă n-a existat niciodată. Democraţia ateniană erau acele cete de exploatatori ai poporului. Întotdeauna s-a băgat de seamă că democraţia nu funcţionează propriu-zis decît într-o ţară unde e ceva de exploatat.
Să luăm un exemplu de astăzi: toată lumea e minunată de democraţia şi perfectul liberalism ale vieţii engleze. Bine, dar faptul că englezii sunt un popor liberal şi demo­crat se sprijină pe sistemul sclavajului; şi ştiţi: faptul că democraţia engleză a intrat în criză se datoreşte faptului că regimul colonial nu mai funcţionează bine. Englezii sunt liberali şi democraţi pentru că sunt tovarăşi la exploatarea globului omenesc, sunt tovarăşi de pradă!
Tot aşa şi în Grecia antică: democraţia ateniană o for­mau unii oameni care asupreau o populaţie de zece ori mai mare de hiloţi.
Se mai zice: armonie. Ce armonie?
Zice: — Toată lumea trăia bine.
— Dar nu trăiau bine decît ăi de sus; dar hiloţii?
Ştiţi că Epictet a fost sclav şi şchiop. Vă închipuiţi că era aşa de multă armonie în viaţa lui Epictet? Dacă citiţi Ma­nualul lui, o să vă daţi seama că tot şiretlicul filosofiei lui Epictet ăsta e: „Cum să mă strecor ca durerea să nu mă su­pere prea tare ?” Vasăzică, nu există nici o armonie aici. Atunci, unde există claritatea şi armonia? Claritatea şi ar­monia există într-un anumit fel în arhitectura grecească; si­gur că da. Dar arhitectura e peste tot clară. Arhitectura e prin esenţa ei o artă clară; claritate mai mult sau mai puţin evidentă, pentru că sunt anumite funcţiuni pe cari zidurile trebuie să le îndeplinească. Deci, formula clarităţii arhitec­tonice rezultă din însăşi natura lucrului.
Dar tragedia grecească, e ea clară? Nu. Euripide sau Eschil sunt clari, luminoşi, armonioşi? Nu! Aţi mai auzit că era unul, Anacreon, care făcea cîntece de beţie. Bine; dar afară de asta? Poezia lirică greacă era clară? Dar filosofia greacă e armonică şi clară ? De unde! Nu mai vorbesc de religie. E adevărat că a fost o perioadă în istoria Greciei de­spre care se poate vorbi de o dorinţă de viaţă. Bine, dar asta nu însemnează nimic.
Să vă dau un exemplu. Mi-aduc aminte, la noi, dar mai mult în Germania, după război, la fiecare colţ de stradă se deschidea cîte un local de petrecere şi petreceau oamenii cum n-au mai petrecut niciodată. Aceasta însemnează o concepţie de afirmare a vieţei? Nu. Închipuiţi-vă d-voastră Germania după război privită de nişte filosofi ştiinţifici pes­te 2000 de ani. Ar zice că naţiunea era la maximum de pu­tere: peste tot lumea petrecea, se dădea peste cap ş.a.m.d.
De fapt, nu e aşa. Afirmarea dorinţei de a trăi nu e în­totdeauna putere de viaţă, ci poate să însemneze şi lipsa acestei puteri…
…Ei bine, vedeţi d-voastră, cînd o societate omenească îşi însuşeşte asemenea teorii [democraţia, n.n.], aceasta însemnează că există acolo un teren propice pentru aşa ceva…”
Sursa: Nae Ionescu, “Curs de istorie a metafizicei”, pag.190

Anastasia Popescu Comandant Legionar



Decat sa traiesti in genunchi, mai bine mori in  picioare !

Anastasia Popescu, Mama Sica – Comandant Legionar

Anastasia Popescu, Comandantul Cetăţuilor Legionare
Printre personalităţile marcante ale Mişcării Legionare, Sica Popescu a fost o figură aparte, bine cunoscută chiar şi dincolo de cadrul strict legionar.
Era nepoata lui Teodosie Popescu, unul dintre Văcăreştenii care, sub comanda lui Corneliu Zelea Codreanu, au întemeiat, la 24 Iunie 1927, Legiunea Arhanghelul Mihail, apoi denumită Garda de Fier sau Mişcarea Legionară.
Sica (diminutiv de la Anastasia) era numele sub care era cunoscută atît în Legiune cît şi în lumea înconjurătoare, şi care-i va rămîne pentru totdeauna.
Pentru credinţa ei şi pentru elanul cu care se angaja în fiecare acţiune la care-i era dat să participe, Căpitanul a distins-o cu gradul de comandant legionar. Ne-o amintim din tabăra de la Carmen Sylva în 1936, cînd făcea cu domnul General Cantacuzino, transportul pe targă al bolovanilor.
Anastasia Popescu, Mama Sica în Biserica Sf. Ilie Gorgani, Bucureşti
Refractară la tot ce nu era strict conform doctrinei Căpitanului, nu s-a implicat în cele din ’40. Peste ani şi decenii, ea şi-a închinat restul vieţii primului punct din doctrina legionară, care era şi cel mai apropiat de structura ei sufletească: credinţa în Dumnezeu. Pe această linie, ea a ajuns cunoscută în toata ţara, sub numele mult grăitor de „Mama Sica”. Ea s-a zbătut pentru introducerea învăţămîntului religiei în şcolile din România, şi a reuşit!
Biserica însăşi nu a putut să nu-i recunoască darul şi harul, împuternicind-o să catehiseze alături de sacerdoţiu. Ca, poate, o minune a Maicii Domnului, căreia îi închina rugăciunile ei, „Mama Sica” a plecat de la moarte spre viaţă în ajunul prohodului Maicii Domnului.
O împlinire de culme a unei vieţi legionare.

Nu lua nimic personal


 Legământ - Nu lua nimic personal!



„Nu lua nimic personal.” 
Orice s-ar petrece în jurul tău, nu lua nimic personal. [...] dacă te văd pe stradă şi spun: „Hei, eşti prost!”, fără să te cunosc, nu este nimic în neregulă cu tine; este ceva care nu-i în regulă cu mine. Dacă tu vei lua aceasta personal, atunci probabil că vei crede că eşti prost cu adevărat. Poate că vei gândi: „Cum de ştie? Este clarvăzător sau chiar poate vedea toată lumea cât de prost sunt?“ Iei acest lucru personal deoarece eşti de acord cu tot ceea ce se spune. Imediat ce ai fost de acord, otrava se răspândeşte în interiorul tău şi tu te scufunzi în visul iadului. Ceea ce-ţi produce această cădere este ceea ce numim IMPORTANŢA DE SINE. Importanţa personală, sau faptul că iei lucrurile personal, este expresia maximă a egoismului, deoarece noi facem presupunerea că totul este despre mine. În timpul educaţiei noastre, a domesticirii noastre, învăţăm să luăm totul personal, credem că suntem responsabili pentru tot. Eu, eu, eu, întotdeauna eu!
Nimic din ceea ce ceilalţi oameni fac nu este din cauza ta. Este din cauza lor. Toţi oamenii trăiesc în propriul lor vis, în mintea lor; ei sunt într-o lume complet diferită de aceea în care trăieşti tu. Când luăm ceva personal, facem presupunerea că lumea noastră este cunoscută de ceilalţi şi încercăm să le impunem lumea noastră în lumea lor.

Chiar când o situaţie pare personală, chiar dacă ceilalţi te insultă direct, aceasta nu are de-a face cu tine. Ceea ce spun ei, ceea ce fac ei şi opiniile pe care le au sunt într-o directă legătură cu legămintele pe care le-au făcut în minţile lor. Punctul lor de vedere vine din toate programările pe care le-au primit pe parcursul domesticirii lor. Dacă cineva îşi dă o părere despre tine şi spune: „Hei, eşti cam gras!”, nu o lua personal, deoarece adevărul este că acea persoană se confruntă cu propriile sentimente, credinţe şi păreri. Acea persoană încearcă să-ţi trimită otravă doar dacă tu iei ca un afront personal părerea ei, apoi preiei acea otravă şi devine a ta.
A da lucrurilor o interpretare personală te face o pradă uşoară pentru animalele de pradă, care sunt magicienii negri. Ei te pot vrăji uşor cu o mică părere şi să-ţi servească orice otravă doresc ei, dar pentru că tu dai acestor lucruri o interpretare personală, tu înghiţi otrava. Tu mănânci tot gunoiul lor emoţional, care astfel devine gunoiul tău. Dar dacă nu dai acestor lucruri o interpretare personală, vei rămâne imun în mijlocul iadului. Imunitatea la otrava din mijlocul iadului este darul acestui legământ.