sâmbătă, 22 septembrie 2012

Cufarul matusii Calliope



Era tânără și superbă, de o frumusețe delicată, în anii ’20, atunci când a plecat din micul orășel de provincie unde se născuse. Ambițiile îi erau pe măsură, în mintea ei de fată îmbrăcată cât știuse ea de elegant, după o revistă de modă adusă de la Paris de niște prieteni, o revistă cu desene sepia ale unor siluete de domnișoare, nu cu fotografii. Așa cum plecase, cu nasul pe sus, tot târgul nu avea nimic mai bun de făcut decât s-o bârfească. S-a întors peste vreo cinci ani, într-un automobil, măritată cu un avocat al cărui costum arunca în jur un miros discret de tutun și apă de colonie scumpă. Zâmbetul ironic și privirea “de sus” nu-i dispăruseră. Și era încă și mai frumoasă, pentru că acum chiar purta haine franțuzești. Iar bârfele între timp adormite au renăscut parcă și mai încrâncenate.
Abia prin 1939 lumea din micul târg de provincie a auzit-o cântând la radio, într-o transmisiune de la Teatrul Național, unde se țineau și spectacole de operă. Ajunsese soprană, la Opera Națională. A venit războiul, apoi comunismul, dar chiar și atunci când eu am cunoscut-o, prin anii ’70, pensionară, tot mai venea din când în când să-și viziteze rudele în micul oraș care avea apoi să dispară sub buldozerele “sistematizării”. Iar eu îi mai țin minte parfumul și privirea, de un albastru care mă străpungea, atunci când al doilea ei soț, tot avocat, îi deschidea portiera cu o mână, iar în cealaltă ținea o pipă, al cărei miros de tutun se amesteca firesc și perfect cu altă apă de colonie, tot scumpă. Cutia de bomboane pe care ne-o întindea nouă, nepoților ei, altădată un trofeu prețios pentru un puști de 7-8 ani, o lăsam celorlați copii din curte, pentru că parfumul ei asortat perfect cu broșa de aur pe care o purta la piept mă făcea să împietresc acolo, privind-o.
A trăit mult și bine, dar sfârșitul comunismului nu l-a prins. Cu vreo câțiva ani înainte să moară, și-a vândut bijuteriile nepoatelor ei preferate, căci n-a avut copii. Când a plecat de tot, dintre lucrurile ei împărțite între rude, m-am ales cu o cutie căreia nimeni nu-i dăduse vreo atenție deosebită. Era destul de grea și, în aerul acela din ce în ce mai gri din Bucureștiul sfârșitului anilor ’80, nici nu-mi pot imagina cine și-ar fi putut dori conținutul ei.
Pentru că ajuns acasă, am desfăcut-o și apoi am scos pe rând din ea un patefon, cu manivelă și o cutie cu ace de rezervă, o cârpă de mătase de șters discurile și o mapă grea cu multe discuri, pe care în mod evident, draga de ea, le ascultase și le iubise, din moment ce acea cutie stătuse în dormitorul ei până în ultima ei clipă. Coperțile discurilor aveau toate semnătura ei, și chiar aveau desenate în peniță floricele, unele dintre ele șterse parcă de apă. Abia după mulți ani, mi-am dat seama că desenul acela negru , de pe plicul ultimului disc din cele zece care se găseau în cutia cu La bohème dirijată de Toscanini, reprezentând o treflă din care două petale aproape dispăruseră, nu putea, nu avea cum să fie dizolvat decât de o lacrimă, pe care am plâns-o și eu apoi, ascultându-l…
Iar toate acele înregistrări mi se par și azi cele mai frumoase, cu toate defectele lor tehnice. Ba chiar am citit undeva, într-o carte, că nu sunt singurul. Lista acelor discuri, minunate toate, am inclus-o și în articolul: Ecco la lista! 100 CD-uri uluitoare (ce urât îmi sună cuvântul CD, acum) și după ce v-am povestit dintr-o suflare despre vreo 10 înregistrări majore de muzică clasică și după ce v-am îndemnat să descoperim România așa cum o fac străinii, prin muzică, vă invit acum să deschidem împreună cufărul mătușii Calliope… continuarea,
http://despreoprera.wordpress.com/ 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu