1935: Ziua Crucii… la Maglavit
 |
| Ziua Crucii la Maglavit fotografie de pe prima pagină a "Realității ilustrate" |
Astăzi
voi deschide o altă temă din cele pe care le-am evitat până acum, din
aceleași motive pe care pentru care am
amânat să scriu despre bătrâna
stradă Lipscani. Nu o să le repet aici, așa că voi intra direct în subiect,
rugându-vă să nu vă grăbiți să trageți concluzii încă de la primele rânduri:
“
Cine este Petrache Lupu şi în ce constă
celebritatea lui care vrăjeşte atâta lume urnindu-o pe anevoiosul drum al
Maglavitului şi al pocăintii ? Petrache Lupu e un cioban. La şcoală n'a umblat şi nu ştie deci carte. Rămas orfan de copil, zestrea lui a fost singurătatea
şi năcazul.
Suferinţele
nu şi le-a spus nimănui. Nici n'o putea face, fiindu-i legat graiul. Cuvânt de mângăere
n'a prea auzit dela oameni, fiindcă chiar dacă I s'ar fi rostit, nu l-ar fi
înţeles, fiindu-i legat auzul.
Ciobănia în care l-a
aşezat destinul l-a despărţit de oameni şi de lume dar i-a dat putinţa să
trăiască în mijlocul naturii şi să stea de vorbă cu florile şi iarba câmpului, cu
stelele boltii cereşti şi cu turma sa blândă de oi.
Departe de
freamătul lumii şi de ispitele ei, el a crescut doar sub pavăza lui Dumnezeu, păstrându-şi
inima curată ca roua unei dimineţi de vară sau ca zăpada în care-şi învăleşte iarna
pământul. Băutură beţivă n'a beut, nici
cu tutun nu şi-a afumat gura sa; buzele lui n'au rostit cuvânt de ocară şi
inima lui n'a aprins-o lăcomia după averea altuia. “ (“Viața ilustrată” – septembrie 1935).
 |
| Petrache Lupu vorbind mulțimii de Ziua Crucii |
Același reporter, Nicolae Colan, ne povestește
despre cele trei întâlniri cu Dumnezeu invocate de ciobanul Petrache Lupu, întâlniri
care ar fi avut loc în trei zile de consecutive de vineri ale anului 1935 (31
mai, 7 şi 14 iunie):
“
Într'o zi în care, ca atâtea ori, sta de
vorbă cu sine învăluindu-şi turma cu privirea lui blândă, i s'a arătat „Moşul" într'un nor de lumină şi i-a spus: „Petrache,
du-te de spune oamenilor să se întoarcă la căile mele, să se lase de fărădelegi
şi să se pocăiască".
Petrache n'a
ascultat de porunca „Moşului". Vedenia şi-a păstrat-o pentru sine, n'a descoperit-o
nimănui. Nici graiurile auzite nu le-a vădit lumii. „Moşul" i s'a arătat a
doua oară, peste câteva zile. Cu aceeaşi solie. Petrache tot mut a rămas. La
cea de a treia arătare „Moşul" l-a certat şi i-a poruncit aspru să cheme
lumea la pocăinţă. De atunci Petrache Lupu propovădueşte ce a auzit şi ce a
văzut. De atunci auzul i s'a deschis şi
graiul i s'a slobozit.
 |
| Pelerini ascultând în genunchi slujba religioasă |
Lumea aleargă din toate părtile tării şi chiar
din străinătate, să-l vadă şi să-i asculte chemările. Medici, advocaţi,
ofiţeri, meseriaşi, neguţători, profesori, gazetari, preoji, învăţători şi
ţărani — pelerini de toate stările aleargă cu zecile de mii să asculte solia
trimisă de Dumnezeu prin smeritul apostol care este Petrache Lupu.
Desigur,
în gloata acestor pelerini se găsesc şi necredincioşi sau sceptici, cari nu
pleacă la Maglavit decât din simplă curiozitate. De întors însă — după propria
lor mărturisire — se întorc, dacă nu convertiţi cel pufin cutremuraţi
sufleteşte.
Fiindcă cei ce au plecat cu prejudecata de a identifica
în Petrache Lupu pe un şmecher sau şarlatan gata să facă un rentabil negoţ cu presumptiva
sa viziune şi îmbogătindu-se din daniile „prostimii superstiţioase" să la
drumul unei vieti în stil mare, ca un al doilea Krişnamurti, au fost victimele
unei reconfortante desiluzii: Petrache Lupu a rămas cu oile sale şi cu viata sa
de până acuma, nerevendicându-şi nici un ban din orfandele marilor mulţimi care-l
înconjoară zilnic. Căci ofrande sunt: şi încă probabil destul de bogate.
Dar ele toate sunt
destinate pentru durarea sfântului locaş de închinare ce se va ridica pe locul
arătării dela Maglavit. Din aceasta pricină vor rămânea probabil goale alte
lăzi, expuse — după cum spun unii — de autorităţile administrative, pentru
adunarea sumelor necesare ofensivii de refacere a drumului călcat zilnic de
miile de pelerini...
Petrache Lupu este deci un om curat. El e sincer, fără
vicleşug.
În această curăţenie a inimii lui trebuie căutat şi
temeiul credinţei cu care aleargă lumea la Maglavit. Căci, după vorba
Evangheliei, numai cei curați cu inima pot vedea pe Dumnezeu.” (“Viața
ilustrată” – septembrie 1935)
 |
| În căutarea tămăduirii la Maglavit |
Nu
mă voi lansa în speculații inteligente. Și nici nu îmi doresc să stârnesc
polemici, pentru că ele nu vor duce la nici un rezultat. Cum nu au dus nici în anul 1935 și nici mai târziu. Voi adăuga doar că
fenomenul Maglavit a fost unul într-adevăr de masă – poate cel mai important
din România interbelică. Poate că fotografiile făcute în 14 septembrie
1935, de Ziua Crucii, la Maglavit spun tot ce ar putea fi de spus despre
pelerinajul din acele zile. Voi da totuși cuvântul unui alt reporter
intrebelic, de data aceasta lui Constantin
B. Isvoreanu (“Realitatea ilustrată”)
– martor al evenimentului, pentru a da un plus de culoare imaginilor:
“ MAGLAVITUL a
marcat Sâmbăta trecută începutul unei noi faze. Biserica printr'unul dintre
prelaţii ei, i-a conferit o calitate oficială. Episcopul Vartolomeu al
Râmnicului întovărăşit de un sobor de preoţi a oficiat la târla din pădurea
satului o slujbă divină la care, în chip de trimis laic al divinităţii, umil şi
inspirat, a asistat şi Petrache ciobanul.
In
ziua aceea, şi cu două zile mai înainte toate drumurile au revărsat în poiana dela
stână, mii şi zeci de mii de oameni. S'a vorbit de cifre fantastice. Unii au apreciat
numărul pelerinilor adunaţi acolo la 100.000. Poata să fi fost mai puţini, poate mai mulţi. Impresia însă pe care o făcea imensa broderie de
capete, văzută de pe estrada din mijloc, depăşea ideea de număr. Era un corp
formidabil, încremenit într'o reculegere liniştită ca fundul mărilor. Petrache şi
preoţii însemnau prea puţin pentru toată valea aceea în mocnîre mistică.
 |
| Femei la copacul de lângă care Petrache Lupu a vorbit cu... "Moșul" |
Aci era minunea. Oamenii veniţi pe jos dela sute de kilometri, oamenii aduşi clae peste
grămadă în trenuri aşa numite speciale, istoviţi de nesomn şi osteneală, găseau
încă puterea să se mişte într'o disciplină de schit, să asculte şi să se roage,
la singurul semn al degetului aspru ridicat de un păstor fără ştiinţă în vorbă
şi fără pricepere în gânduri.
— „Moşul" a spus să nu mai fiţi
răi... Moşul era supărat pe voi... Toţi oamenii sunt fraţi.
Şi ei ascultau
sorbind cuvântul. Unde e omul care ar
mai fi putut face cu atât de puţine vorbe şi cu mijloace atât de reduse, ceea
ce face Petrache?
De trei luni auzeam vorbindu-se mereu de el. Şi într'o zi în trecere prin
Calafat am fost să-l văd. S'a întâmplat să călătoresc tocmai într'o Vineri, în
preajma Sfintei Cruci când la Maglavit urma să se ţină mare slujbă.
De la Bucureşti se
formase un tren special pentru Maglavit. Un tren care aducea călători din toate
părţile Moldovei, din Bucovina şi Dobrogea. Basarabeni erau foarte puţini, patru sau cinci inşi, după
cum mi se spusese. Garnitura aceasta compusă
din 16 vagoane, plecase de cu seara, cu o oră şi jumătate înaintea trenului de personae
care porneşte la ora 10 din Gara de Nord în spre Craiova. Am ajuns-o totuşi în
Slatina pe la cinci dimineaţa. La ora 6, la Craiova, personalul obicinuit are o
legătură cu Calafatul.
În
ziua aceea, pe peronul gării olteneşti nu mai era loc să strecori o umbrelă.
Toate trenurile, din spre Sibiu, Timişoara şî Bucureşti, descărcaseră câteva
mii de călători. Toţi aşteptau legătura cu Maglavitul. Cum ne-am putut urca toţi în personalul de Calafat
este o minune pe care numai Petrache ar fi putut-o lămuri. Am călătorit de
altfel, după moda de mult uitată, a răsboiului: pe tampoane, pe acoperiş, pe
scări. Indicaţiunea de pe bilet nu mai avea nici o valoare. Călătorii de clasa
întâi se amestecau la un loc cu cei din celelalte clase şi niciun controlor nu
cuteza să se avânte prin culoare.
E
atât de încărcat trenul acesta încât pe drum, din cauza greutăţii, trei vagoane
se aprind şi trebuesc scoase de pe linie la prima haltă. Nici orarul nu mai poate fi respectat. Ajungem la
destinaţie cu o oră şi jumătate întârziere. Cu toată
înghesuiala şi chinul la care sunt supuşi, niciunul dintre călători nu
cârteşte. Maglavitul pare că are acest dar de anticipată cuminţire a
pelerinilor: se simt înfrăţiţi numai prin faptul că toţi merg în acelaşi loc,
pentru a vedea pe acelaşi om.
Încă o minune deci.
 |
| Petrache Lupu vorbind unei mulțimi impresionante de pelerini |
In halta
neînsemnată până ieri aşteaptă 60—70 de căruţe cari în trei şi patru reprise ridică
încărcătura trenurilor. 20 de lei de călător. Din haltă până la târla lui
Petrache sunt şase chilometri, până în sat mai sunt încă doi. E preferabil să mergem
până la Calafat. De acolo distanţa e ceva mai mare: 10 kilometri pe noul drum
din marginea Dunării sau, 14 kilometri prin satul Maglavit, dar la Calafat se
poate tocmi o trăsură sau un automobil care îşi ia angajamentul să te şi aducă
înapoi. Cei mai mulţi însă
preferă în chip de umilinţă duhovnicească, să facă drumul pe picioare. Aşa se
face, că la un loc cu cămăşile cu râuri, cucoanele cari s'au dat jos din cl. I
şi a II-a, completează pitorescul potecilor, cu voaluri şi corsajii imprimate.
Maglavitul nu
cunoaşte ierarhii. Petrache însuşi nu
mai face azi nici o deosebire între orăşean, oaie şi cioban. Pentru el toţi
sunt, deavalma, ăia pe care s'a supărat „Moşul". Pe toţi îi tratează
la fel. Pentru toţi n'are decât un pronume : voi şi biblicul vouă.
Când am ajuns, in
seara de Vineri în luminişul pădurei Madona pe locurile unde ciobanul arată că
a vorbit cu Dumnezeu, focuri mari din ceară de lumânări jucau umbre pe feţele a
10—-15 mii de oameni.
Douăsprezece cruci
imense înălţate proaspăt tremurau în negura pădurii. Şi toată câmpia din mijloc,
pe o întindere de doi kilometri pătraţi părea o vastă scenă de practică
misterioasă.
Oamenii inventaseră
un joc nou : ardeau în careuri mari luminiţe de ceară aruncate pe pământ şi se
rugau îngenunchiaţi pe margini. In mijlocul careurilor ardea un foc mare alimentat
într‘una de buchete de lumânări aruncate de la distanţă. În jurul crucilor alte
focuri din candele şi ceară.
Petrache apăruse pe
la ora 4 şi nu mai urma să vină decât a doua zi la opt, odată cu episcopul Râmniculu'.
Cei mai mulţi pelerini sosiţi pe seara, nu-l putuseră vedea şi nici nu încercau
să-l viziteze în sat.
Casa ciobanului,
aşezată în marginea satului pe drumul care duce la târlă era asaltată de sute de
oameni, orăşeni şi ţărani. Nimeni nu îndrăsnea însă să-i calce pragul până
dădea el semn că îngădue. Şi în seara aceea era prea frânt de osteneală ca să
mai deschidă uşa.
Un preot din
capitala Olteniei fusese ultimul cu care stătuse de vorbă, îi luase un lung interview,
îl pusese să repete vorbele moşului, apoi să cânte din fluer şi la urmă să spună
în detaliu tot ce simte el când pune mâna pe un bolnav, când vorbeşte oamenilor
când rămâne singur, când se roagă... Petrache răspunsese la toate şi acum era
sfârşit.După preot mai
încercase un şofer să-i vorbească. Petrache i-a tăiat vorba înciudat:
 |
| Petrache Lupu la stână |
- - Lăsaţi-mă ! Voi toţi
câştigaţi de pe urma mea şi în loc de mulţumire nici să dorm nu mă lăsaţi...
Făcea aluzie la
şofeurii cari cer preţuri exagerate celor pe cari îi aduc dela Calafat ia
Maglavit.Omul a devenit nervos şi e vecinic agitat. De aceea, după ce a închis
uşa, nimeni nu cutează să-i mai bată în geam. Credincioşii se mulţumesc să-i
calce bătătura curţii, şi să-i atingă uşa.
În
primele săptămâni ale revelaţiilor lui, din cei 4000 de locuitori ai
Maglavitului nici 20 nu credeau în el. Azi nu e nici unul singur care să nu povestească
cu evlavie câte un amănunt din viaţa ciobanului şi toţi nu-l mai numesc decât „Sfântul".
Când iese pe drum,
oamenii i se apleacă în temenele până la pământ şi îi cer favoarea să-i atingă
mâna.
În procesiunea care
a avut loc Vineri, 100.000 de inşi au
stat îngenunchiaţi în faţa estradei de pe care vorbea el jurându-î că se vor
cuminţi. Acest jurământ e singura minune pe care a făcut-o până acum
Petrache, şi o face mereu. Ba mai e una : cei mai
mulţi se ţin de jurământ.“ („Realitatea
ilustrată“ – septembrie 1935).
Cam atât despre Ziua Crucii din Maglavitul anului 1935.
Ce aș mai putea adăuga eu, cel de astăzi?
Poate doar că Petrache Lupu a fost un om care a
chemat lumea la pocăinţă, la mai multă credinţă în Dumnezeu şi la mai
multă dragoste de oameni...
Surse:
- - Articolul “Fericiți
cei curați cu inima – Minunea de la Maglavit” – semnat Nicolae Colan – “Viața ilustrată” - numărul
august-septembrie 1935
- - Articolul “Ziua
Crucii la Maglavit” – semnat Constantin
B. Isvoreanu – “Realitatea ilustrată” numărul din 25 septembrie 1935
deieri-deazi.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu